EFECTUL CERNOBÎL
dr. Cătălin Tilişcan
La 26 aprilie 1986 a avut loc cel mai grav
accident nuclear din istorie, cu consecinţe
majore asupra sănătăţii publice şi mediului
înconjurător, precum şi cu urmări sociale şi
economice importante. La aproape 20 de ani de
la accident, termenul “Cernobâl” a intrat în
conştiinţa colectivă, căpătând proporţiile unui
mit.
Efectele accidentului de la Cernobâl nu pot fi
minimalizate, însă, chiar şi astăzi, nu există o
opinie comună în privinţa impactului asupra
sănătăţii umane. Numărul total de decese
variază, în funcţie de sursă, de la câteva zeci de
cazuri până la câteva milioane, la fel ca şi
numărul de cancere sau de malformaţii
congenitale.
Incendiul care a urmat exploziei reactorului
numărul patru nu a fost stins decât la data de 6
mai 1986. Pe toată această perioadă au fost
eliberate în mediul înconjurător cantităţi mari
de gaze rare şi de materiale radioactive.
Conform estimărilor programului internaţional
pentru monitorizarea efectelor accidentului de
la Cernobâl asupra sănătăţii (IPHECA), iniţiat
de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, cantitatea
de material radioactiv eliberată în mediu a fost
de 200 de ori mai mare decât cea rezultată în
urma exploziilor de la Hiroshima şi Nagasaki.
S-a estimat că întreaga cantitate de xenon,
jumătate din cea de cesiu şi de iod şi 5% din
restul elementelor radioactive prezente în
reactor au fost aruncate în atmosferă. Cea mai
mare parte a contaminat zona învecinată
centralei nucleare, în timp ce gazele cu
densitate scăzută au fost purtate de vânt, iniţial,
de-a lungul Ucrainei, Belarusului, Rusiei, iar
într-o măsură mai mică, în Scandinavia,
Polonia, Cehoslovacia, Austria şi sudul
Germaniei. În ultimele zile, din cauza
schimbării direcţiei vântului, au fost afectate
mai ales ţările din sudul continentului:
România, Grecia, Bulgaria şi Turcia. Suprafaţa
cu cel mai mare grad de risc de iradiere
includea nordul Ucrainei, sudul şi estul
Belarusului şi zona de vest, la graniţa dintre
Rusia şi Belarus. La momentul exploziei, în
această regiune de aproximativ 140 000 km
patrati locuiau 7 milioane de persoane, dintre care 3
milioane erau copii.
Depunerile radioactive au afectat România mai
ales în primeIe zile ale lunii mai, din cauza
schimbării direcţiei vântului.
Aproape 350.000 de oameni au fost evacuaţi
sau au părăsit zona imediat după accident, dar
încă 5 milioane mai locuiesc acum pe această
suprafaţă. Mărimea acesteia a fost calculată pe
baza măsurării nivelului de radioactivitate a
izotopului de Cesiu-137, al cărui timp de
înjumătăţire este de 30 de ani. Zona iradiată cu
izotopi de iod în primele săptămâni a fost
apreciată ulterior pe baza răspândirii Cesiului-
137, dar evaluările sunt aproximative. În toate
ţările emisferei nordice a fost înregistrată o
creştere a nivelului general al radioactivităţii.
Majoritatea consecinţelor accidentului de la
Cernobâl asupra sănătăţii umane sunt corelate
efectelor radiaţiei electromagnetice ionizante.
Acest tip de radiaţie, capabilă de ionizarea
atomilor la impactul cu aceştia, este de mai
multe tipuri: alfa, beta, gamma, X şi fluxuri de
neutroni. Impactul acestui tip de energie la
nivelul ţesuturilor este legat de transferul de
energie către diverse structuri celulare. Acest
efect a fost studiat mai ales la nivelul ADN-ului
nuclear. Dacă rata de distrugere a acestuia şi
leziunile sunt reduse, atunci efectele la nivel
celular sunt compensate prin funcţii specifice
de regenerare.
În mod esenţial, consecinţele acestui tip de
energie asupra materiei vii sunt dependente de
tipul de ţesut, de natura radiaţiei şi de cantitatea
absorbită. Din acest ultim punct de vedere, urmările la
nivel histologic sunt deterministice (efecte
acute, gravitatea afecţiunii este dependentă de
doză) şi stocastice (efecte tardive, frecvenţa
apariţiei se corelează cu cantitatea de radiaţii
total absorbită). Pentru a cuantifica riscul
biologic global de iradiere, se foloseşte o
unitate de măsură numită Sievert, care exprimă
doza medie absorbită de diferite ţesuturi umane.
Este calculată ţinând cont atât de coeficienţii de
absorbţie ai diferitelor structuri histologice, cât
şi de specificul de iradiere al fiecărui tip de
radiaţie ionizantă (alfa, beta etc.).
Doza de radiaţie ionizantă "naturală" se
situează în jurul valorii de 2,5 mSv/an. Alţi
factori influenţează această valoare: o explorare
radiologică pulmonară adaugă 0,5 mSv, o
călătorie cu avionul timp de câteva ore - 0,03
mSv, iar un week-end petrecut la o altitudine de
1.500 de metri - 0,01 mSv.
Conform recomandărilor unanim acceptate,
limita maximă de iradiere din surse artificiale
este de 1 mSv/an în populaţia generală şi 20
mSv/an pentru cei care lucreaza în domeniul
nuclear. Atunci când se depăşeşte pragul de 0,5
Sv la o expunere, se consideră că apar efectele
adverse deterministice, indiferent de
circumstanţe, după un interval scurt – câteva
ore sau zile. Pentru o cantitate de radiaţii
absorbită de 1 până la 2 Sv, mortalitatea este de
20%, iar peste 7 Sv, se consideră ca letalitatea
este 100%. Primele decese au fost constatate în
rândul persoanelor care au primit mai mult de 2
Sv, cauza fiind sindromul acut de iradiere.
Categorii de populaţie iradiată în mod
diferit
- Cei 600.000 (după unele surse, 800.000) de
lichidatori – au primit, în medie 100 de mSv, cu
un maxim de 10 Sv. Termenul de lichidatori
desemnează muncitorii şi soldaţii aduşi la locul
accidentului pentru a limita proporţiile
dezastrului şi care au construit ulterior
sarcofagul din beton deasupra reactorului.
- Populaţia evacuată din zoneIe învecinate
(116.000 de persoane în primele zile, apoi încă
220.000) - pentru care doza de iradiere externă
a fost, în medie, de 20 mSv, cu un maxim de
380 mSv. La aceasta se adaugă încă
aproximativ 10mSv, rezultat al iradierii interne
prin ingestia de produse contaminate.
- 5 milioane de oameni locuiesc încă în zona
contaminată cu Cesiu-137. Aceştia sunt iradiaţi
în continuare cu doze variabile, de la 1 până la
40 mSv/an, în funcţie de contaminarea solului.
Sindromul acut de iradiere (SAI) este o
afecţiune determinată de expunerea la doze
mari de radiaţie ionizantă ce penetrează
ţesuturile pe o perioadă de timp scurtă (câteva
minute).
Semnele şi simptomele sunt
nespecifice, iar evoluţia este tipică, cu patru
faze distincte:
1. Etapa prodromală începe după câteva
minute sau uneori câteva zile după iradiere (în
funcţie de doză). Simptomele sunt: greaţa,
anorexia, vărsături, astenie, diaree. Uneori,
după expunerea la doze mari, se adaugă acestui
tablou clinic febră, semne de insuficienţă
respiratorie, obnubilare sau hiperexcitabilitate.
Această fază durează câteva zile.
2. Faza de latenţă semnifică revenirea la o
stare de sănătate aparentă şi durează câteva
săptămâni.
3. Stadiul de boală manifestă cuprinde mai
multe tipuri de evoluţie clinică, a căror gravitate
este direct proporţională cu doza iniţială. Există
trei forme clasice:
a. sindromul hematopoietic, caracterizat de
pancitopenie determinată de distrugerea
celulelor stem din măduvă, principalele cauze
de deces fiind hemoragia şi infecţia. b. sindromul gastro-intestinal, cu diaree severă,
febră şi dezechilibrele hidroelectrolitice
consecutive.
c. sindromul ce corelează afectarea sistemului
nervos central cu cea a aparatului
cardiovascular, în care leziunile sunt
ireversibile. Moartea survine în câteva zile de la
expunere. Simptomele variază de la agitaţie
extremă, greaţă, vărsături incoercibile, diaree,
până la confuzie, obnubilare şi comă.
Convalescenţa poate dura de la câteva
săptămâni până la doi ani, însă majoritatea
pacienţilor care nu se însănătoşesc în primele
luni decedează.
Sindromul acut de iradiere poate asocia leziuni
cutanate, în special după expunerea la radiaţii
beta şi X. Afectarea este specifică: eritem
iniţial, inflamaţie, descuamare, ulceraţia şi
necroza zonei iradiate.
În cazul dezastrului de la Cernobâl, doi oameni
au fost ucişi de explozia iniţială, o altă persoană
a decedat la scurt timp din cauza arsurilor
extinse. Ulterior, 499 de persoane prezente la
locul accidentului au fost internate cu diferite
simptome. Dintre acestea, 134 au fost
diagnosticate cu sindrom acut de iradiere, 28
decedând la 3 luni de la accident. Până în 1998
au mai fost înregistrate încă 11 decese în rândul
supravieţuitorilor SAI.
Consecinţele pe termen lung sunt extrem de
disputate, rapoartele Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, Agenţiei Intemaţionale pentru
Energie Atomică şi ale Organizaţiei Naţiunilor
Unite fiind contestate vehement de grupuri
independente de experţi, care afirmă că efectele
tardive ale accidentului sunt minimalizate.
Cele mai importante elemente
radioactive
¾ izotopii radioactivi de iod, cu timpi
scurţi de înjumătăţire (I-131 cu T1/2 = 8
zile, I-132 cu T1/2 = 2,4 ore şi I-133 =
20,8 ore)
¾ Cesiu-134 şi Cesiu-137 (T1/2 = 30 de
ani),
¾ Stronţiu-90 (T1/2 = 50 de ani),
¾ Plutoniu-239 (T1/2 = 24.000 de ani).
Efectele negative asupra ţesuturilor sunt
corelate instabilităţii structurii chimice –
substanţele radioactive se descompun, formând
noi elemente şi eliberând energie sub formă de
radiaţii ionizante, care produc radicali liberi la
nivel celular. În plus, izotopii de iod se
concentrează la nivelul tiroidei, realizând
niveluri de 200 de ori mai mari decât în alte
ţesuturi.
Cancerul de tiroidă
Până în prezent, aproape 1.800 de cazuri de
cancer de tiroidă au fost atribuite exploziei de la
Cemobâl, conform datelor UNICEF din
ianuarie 2002, şi se apreciază că acest număr va
atinge 8.000 în următoarele decade, întrucât
incidenţa acestui tip de cancer este maximă la
25-30 de ani postexpunere. În schimb, surse
independente afirmă că numărul total de cazuri
de cancer de tiroidă se apropie de 100.000.
Creşterea incidenţei a fost observată încă din
1990, toate cazurile apărând la persoanele care
aveau la momentul accidentului sub 15 ani, sau
care au fost iradiate “in utero”. Majoritatea sunt
cancere papilare, mai agresive decât cele care
apar în mod obişnuit. În cele mai multe cazuri
dau metastaze în ganglionii latero-cervicali.
30% metastazează la nivel pulmonar. Totalul
deceselor atribuite cancerelor de tiroidă variază
de la câteva zeci până la câteva sute.
Numărul relativ mare de cancere de tiroidă este
atribuit în parte şi măsurilor ineficiente ale
autorităţilor din zonele afectate.
Alte tipuri de cancer
Pe baza studiilor efectuate în urma exploziilor
nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki, Comisia
Intemaţională pentru Protecţie Radiologică a
stabilit o formulă de calcul al riscului statistic
de apariţie a cancerului în funcţie de doză:
numărul de cazuri de cancer = numărul
indivizilor iradiaţi x 5 x (10 la puterea 2/Sv).
Potrivit acestui calcul, în rândul celor 800.000
de lichidatori, care au primit, în medie, câte 100
mSv, ar putea apărea circa 4.000 de cazuri de
cancer.
Datele practice sunt mai complicate decât rezultatele teoretice, iar
evaluările epidemiologice ale diferitelor organizaţii sunt
contradictorii.
În timp ce agenţiile independente şi cele
guvemamentale din cele trei foste republici
sovietice afectate cel mai grav (Belarus,
Ucraina şi Rusia) afirmă că aproximativ 25.000
din cei 800.000 de lichidatori au decedat până
acum, în special prin tumori maligne, raportul
din martie 2001 al UNSCEAR susţine că, în
afara cazurilor recunoscute de cancer de tiroidă,
nu există dovezi certe privind creşterea
incidenţei altor tipuri de cancer.
Conform aceluiaşi studiu, incidenţa leucemiei,
considerată o afecţiune sensibil legată de
expunerea la radiatii nu a fost crescută nici în
rândul populaţiei cu risc (copiii din aria
contaminată şi muncitorii aduşi pentru a curăţa
zona accidentului).
Raportul din 2002 al Agenţiei pentru Energie
Nucleară asupra accidentului de la Cernobâl
susţine că riscul de apariţie a unei forme de
cancer în Europa a crescut cu 0,01% peste
incidenţa naturală.
Din datele altor surse, monitorizarea stării de
sănătate a lichidatorilor a arătat o creştere de
şase ori a incidenţei leucemiei mieloide cronice
(care poate avea drept etiologie radiaţia
ionizantă), după 1986. Această creştere a fost
însoţită însă şi de o mărire de trei ori a
incidenţei leucemiei limfatice cronice - care nu
este niciodată radio-indusă.
Potrivit altui studiu, bazat pe analiza mai
multor indicatori statistici ai populaţiei din zona
cu cel mai mare risc, incidenţa cancerului a
crescut de la 240/100.000 la 346/100.000 după
1986. Cele mai frecvente tipuri observate sunt:
cancerul pulmonar, gastric şi de prostată - în
cazul bărbaţilor; cancerul de sân, piele, uter şi
gastric - în rândul femeilor. Evaluările
epidemiologice din Rusia arată că numărul de
decese prin tumori maligne a crescut cu 3,4%,
între 1989 şi 1992, faţă de numărul previzionat
pe baza datelor anterioare. A fost observată o
tendinţă de atribuire a creşterii incidenţei
oricărui tip de cancer accidentului din 1986,
fără a ţine cont de alţi factori, cum ar fi
îmbunătăţirea calităţii screening-ului sau
creşterea numărului de fumători, observată în
ultimii ani în aceste ţări. Cele mai multe
organizaţii intemaţionale afirmă că efectele
exploziei de la Cernobâl, în termenii riscului de
apariţie a tumorilor maligne, vor fi estimate cu
suficientă acurateţe după 25 de ani de la
eveniment, deoarece aceasta este perioada de
latenţă a cancerelor radioinduse.
Alte probleme de sănătate
Au fost aduse în discuţie multiple afecţiuni
non-maligne, în special de raporturi
independente:
¾ Afecţiuni ale sistemului endocrin, în
special glanda tiroidă. După unele date,
pentru fiecare caz de cancer tiroidian
există alte 100 de hipotiroidism.
¾ Diabet zaharat – a fost observată o
creştere cu 28% a cazurilor de diabet
insulino-dependent la vârste tinere,
conform unui studiu realizat în Belarus.
¾ Probleme oculare - creşterea numărului
de cazuri de cataractă, cu debut precoce.
¾ Afecţiuni diverse ale sistemului imun -
cu scăderea rezistenţei la infecţii şi
creşterea numărului de boli alergice, în
special la copii.
¾ Probleme cardiovasculare - unele studii
susţin că Cesiu-137, izotopul cel mai
frecvent întâlnit în zonele contaminate,
se concentrează la nivelul miocardului,
determinând diverse tulburări de ritm şi
cardiomiopatii. A mai fost semnalată
creşterea prevalenţei hipertensiunii
arteriale. După unele date, prevalenţa
bolilor cardiovasculare este de
4.000/100.000 în rândul lichidatorilor şi
3.000/100.000 printre locuitorii din zona
învecinată reactorului, rata de
1.600/100.000 în populaţia generală.
¾ Scăderea fertilităţii în rândul
lichidatorilor şi scăderea drastică a ratei
natalităţii, în special în zona afectată cel
mai mult de răspândirea materialelor
radioactive.
¾ Efecte asupra sarcinii. Se afirmă că
acumularea Cesiului-137 1a nivelul placentei a dus la creşterea numărului
de avorturi spontane şi la dublarea
cazurilor de retard mintal prin suferinţă
fetală. Conform altui studiu, iradierea în
prima săptămână de sarcină duce
ireversibil la avort spontan; pentru o
sarcină care a depăşit prima săptămână
şi pentru care doza totală nu depăşeşte
50 mSv, nu există efecte secundare
asupra fătului. Pentru o doză mai mare
de 200 mSv, se recomandă întreruperea
sarcinii.
Compararea datelor din registrul naţional de
malformaţii congenitale din Belarus a arătat o
creştere a acestora după 1986, fiind întâlnite
mai frecvent în aria cu cel mai mare risc. Un
studiu efectuat în Ucraina arată că numărul
mutaţiilor genetice la copiii lichidatorilor,
născuţi după accident, era de şapte ori mai mare
decât în rândul copiilor provenind din aceiaşi
părinţi, dar născuţi anterior anului 1986. Totuşi,
raportul UNSCEAR din 2001 concluzionează
că nu au fost demonstrate, până acum, afecţiuni
genetice radioinduse în rândul indivizilor
expuşi la radiaţie ionizantă.
Afectarea în România
Depunerile radioactive au afectat România mai
ales în primele zile ale lunii mai, din cauza
schimbării direcţiei vântului.
Zonele în care sau înregistrat depunerile radioactive cele mai
mari sunt la nivelul celor montane din lanţul
Carpatic.
Informaţii privind explozia au ajuns la
populaţie la data de 2 mai, iar distribuţia
tabletelor cu iodură de potasiu a început tardiv,
la 3 şi 4 mai.
Efecte psihologice şi sociale
Unul dintre cele mai semnificative efecte
indirecte ale evenimentului din 1986 a fost
afectarea societăţii în ansamblu din cele trei
foste republici sovietice. A fost constatată o
scădere generală a nivelului de trai şi o creştere
generală a morbidităţii, care nu poate fi asociată
efectelor radiaţiei ionizante. Costurile
economice ale accidentului au fost apreciate la
aproximativ 13 miliarde de dolari. La
anxietatea populatiei determinată de
necunoaşterea efectelor contaminării pe termen
lung s-au adăugat problemelor legate de
numărul mare de persoane evacuate şi lipsei de
încredere în autorităţi. În special în rândul
lichidatorilor s-a remarcat creşterea frecvenţei
următoarelor acuze nespecifice, legate în
special de expunerea la stres:
¾ cefalee;
¾ tulburări de somn;
¾ probleme de concentrare;
¾ anxietate;
¾ sentimente de victimizare şi
nesiguranţă;
¾ probleme de relaţionare, izolare socială.
Situaţia României în privinţa efectelor pe
termen lung ale accidentului de la 26 aprilie
este similară altor ţări din Europa, existând
multe controverse şi ipoteze, însă prea puţine
certitudini.
Un raport din anul 2000, asupra situaţiei
radioactivităţii factorilor de mediu din
România, a arătat prezenţa de Cesiu-137 şi
Cesiu-134 (în unele probe de sol necultivat, în
reţeaua hidrografică, ca aerosoli şi în vegetaţia
spontană). Aceşti dionuclizi au drept sursă
accidentul de la Cernobâl, expunerea
suplimentară a populaţiei fiind de 1/10.000
mSv/an, cu patru ordine de mărime mai mică
decât expunerea naturală de referinţă. Este
improbabilă o creştere detectabilă a incidenţei
cancerului.
Într-un studiu longitudinal efectuat de Institutul
de Sănătate Publică, între 1986 şi 1994, pe un lot de 310 copii,
cu vârste între 0 şi 6 ani, au
fost studiate posibile efecte ale accidentului:
morbiditate crescută, întârziere în dezvoltarea
fizică şi valori mai scăzute ale coeficientului de
inteligenţă. Dintre afecţiunile cu contribuţie mai
mare la creşterea morbidităţii, mai frecvent
observate au fost cele ale sistemului osteoarticular şi
cariile dentare. Indicatorii privind dezvoltarea,
talia şi greutatea au fost sensibil mai scăzuţi în
cadrul lotului probant, iar diferenţele în ceea ce
priveşte dezvoltarea psihică au fost
nesemnificative statistic.
UTILE:
| Radioactivitatea naturalaRadioactivitatea a fost descoperită în 1896 de Henri Becquerel, pe când studia luminescenţa unor săruri ale uraniului. În 1898, soţii Marie şi Pierre Curie au descoperit poloniul şi radiul, două elemente cu radioactivitate mult mai puternică decât a uraniului. Legile generale ale radioactivităţii au fost elaborate de către Ernest Rutherford şi Frederick Soddy în 1903. Radioactivitatea artificială a fost descoperită de soţii Irène şi Frédéric Joliot-Curie în 1934. |
|
Radioactivitatea artificialăExperienţele de bombardare cu raze α au dus în 1934 la o nouă descoperire de importanţă primordială. Este vorba de radioactivitatea artificială descoperită de soţii Frederic şi Irene Joliot-Curie, ginere şi fiică ai descoperitorului poloniului şi radiului. În 1934 aceştia au supus unui bombardament cu raze α nişte foiţe de aluminiu. Au observat faptul că în timpul bombardamentului, aluminiul emitea neutroni. Când bombardamentul înceta, foiţele de aluminiu încetau şi ele să mai emită neutroni, însă foiţele de aluminiu continuau să emită o radiaţie asemănătoare cu razele β.
După multe cercetări, soţii Joliot-Curie au lămurit ce se întâmpla: sub acţiunea razelor α, nucleul de aluminiu se transmuta într-un nucleu de fosfor radioactiv care nu exista în natură. |
|
| Dezintegrarea alfa Dezintegrarea alfa are loc atunci când un nucleu greu emite un nucleu de heliu încărcat pozitiv (particula alfa), constând din doi protoni şi doi neutroni, devenind un atom cu numărul atomic mai mic cu doi decât valoarea iniţială. Cel mai des întâlnit în natură izotop al uraniului, U-238, se descompune în urma acestui tip de dezintegrare nucleară. Particulele alfa penetrează cu greu majoritatea materialelor, chiar şi o foaie subţire de hârtie putând opri trecerea acestora. Ca aplicabilitate practică, putem menţiona că detectoarele de fum folosesc izotopul radioactiv Am-241 (americiu) ca sursă de particule alfa.Dezintegrarea beta Dezintegrarea beta constă în transformarea unui neutron într-un proton, reacţie însoţită de emisia unui electron şi a unei particule de masă extrem de mică şi fără sarcină electrică numită anti-neutrino. Electronul emis poartă numele de particulă beta, iar acest tip de reacţie se mai numeşte şi descompunerea beta-minus, prin asociere cu sarcina electrică a electronului emis. Izotopul de hidrogen numit tritium (3H) suferă acest tip de dezagregare radioactivă. Există şi un alt tip de descompunere beta, ce a fost botezată beta-plus. În cadrul acestui proces un proton se transformă într-un neutron, fenomen însoţit de emisia unui pozitron (un electron cu sarcină pozitivă, perechea de antimaterie a electronului) şi a unui neutrino. Cum neutronul are masa mai mare decât cea a protonului, acest tip de descompunere presupune introducerea de energie în sistem, pentru a se respecta legile de conservare
Dezintegrarea gama
Razele gama, produsul dezintegrării gama, sunt cele mai periculoase pentru om dintre toate radiaţiile descrise aici. Acestea sunt de fapt fotoni din afara spectrului vizibil şi pot fi găsiţi în cadrul spectrului electromagnetic în zona frecvenţelor foarte mari, ceea ce înseamnă că au energii mari. Razele gama au fost descoperite în anul 1900 de către Paul Villard (1860-1934), fizician şi chimist francez, în timp ce studia la Paris comportamentul uraniului şi radiului. Numele acestui tip de radiaţie a fost dat de către Ernest Rutherford. Când un nucleu radioactiv emite radiaţie gama, numărul de neutroni şi protoni rămâne neschimbat, modificându-se nivelul energetic al nucleului, care scade. Conform legilor de conservare a impulsului, rezultă şi faptul că nucleul va suferi un recul la expulzarea razei gama, deplasându-se în direcţia opusă celei de mişcare a radiaţiei gama. Radiaţia gama apare ca efect al modificărilor nucleare ori al anihilării reciproce a unei perechi particulă-antiparticulă.
Spre deosebire de radiaţia alfa sau beta, razele gama pot pătrunde prin aproape orice material, deoarece dispun de o energie foarte mare. Ele pot produce vătămări foarte serioase ale ţesuturilor vii. Plumbul este o substanţă a cărei structură chimică îl face să fie un bun absorbant de radiaţie gama. |
|
Ionut Paun
26.04.2011
ionpaun 